Glosar de limba română pentru clasele II–VIII

Partea de vorbire flexibilă care exprimă o însușire a unui substantiv, cu care se acordă în gen, număr și caz.

Exemplu: „floare frumoasă” — frumoasă arată o însușire a florii

Partea de vorbire (de regulă) neflexibilă care arată o caracteristică a unei acțiuni, stări sau însușiri: mod, timp sau loc.

Exemplu: „aleargă repede” — repede arată cum se desfășoară acțiunea

Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se succed.

Exemplu: „Prin vulturi vântul viu vuia” (Coșbuc)

Alăturarea a doi termeni sau a două idei opuse pentru a scoate în evidență contrastul dintre ele.

Exemplu: „lumină și-ntuneric”

Cuvinte cu înțeles opus.

Exemplu: mic — mare; a urca — a coborî

Parte de propoziție care explică sau reia înțelesul altei părți de propoziție (de obicei un substantiv). Apoziția explicativă este izolată prin virgulă; apoziția determinativă, ca cea din numele proprii, nu se izolează prin virgulă.

Exemplu: „Noi, eu și Ana, hrănim motanul.” — „eu și Ana” e apoziție explicativă, izolată prin virgulă; „poetul Eminescu” — Eminescu e apoziție determinativă, fără virgulă

Partea de vorbire flexibilă care însoțește un substantiv, arătând în ce măsură obiectul denumit este cunoscut. Articolul hotărât este enclitic, atașat substantivului (-ul, -a, -le, -i, -lor); articolul nehotărât stă înaintea substantivului (un, o, niște).

Exemplu: copilul (articol hotărât) — un copil (articol nehotărât)

Partea secundară de propoziție care determină un substantiv sau un pronume, arătând o însușire a acestuia.

Exemplu: „casa albă” → ce fel de casă? — albă (atribut)

Prezentarea trăsăturilor unui personaj, prin mijloace directe (autorul, alt personaj sau personajul însuși numesc direct o trăsătură) sau indirecte (trăsătura reiese din fapte, vorbe, înfățișare).

Exemplu: portret fizic — „cioareci zdrențuiți, ... haină de marinar, peticită” sugerează o înfățișare sărăcăcioasă

Formele pe care le ia substantivul după rolul lui în propoziție: Nominativ (subiect), Acuzativ (complement, adesea cu prepoziție), Dativ (complement indirect), Genitiv (atribut/posesie), Vocativ (adresare directă — se izolează prin virgulă).

Exemplu: „Vino, bunicule, ...” — bunicule e în cazul Vocativ

Totalitatea cuvintelor dintr-un text legate de aceeași temă sau idee.

Exemplu: câmpul lexical al vestimentației: blugi, tricou, bascheți

Apropierea a doi termeni printr-un cuvânt de legătură („ca”, „precum”, „asemenea”) pentru a evidenția o trăsătură comună.

Exemplu: „roșu ca focul”

Partea secundară de propoziție care determină un verb, completându-i sensul. Poate fi direct, indirect, prepozițional sau circumstanțial (de mod, de timp, de loc, de cauză, de scop).

Exemplu: Citesc o carte. → citesc ce? — o carte (complement)

Complementul care arată circumstanța în care se petrece acțiunea: de mod (cum?), de timp (când?), de loc (unde?), de cauză (de ce?) sau de scop (în ce scop?).

Exemplu: „Citesc seara în parc.” → citesc când? — seara (de timp); citesc unde? — în parc (de loc)

Complementul care arată asupra cui/cărui lucru se răsfrânge direct acțiunea verbului: de obicei fără prepoziție (cazul acuzativ), iar la nume de persoană și la pronumele personale cu prepoziția „pe”. Răspunde la „pe cine?”, „ce?”.

Exemplu: Citesc o carte. → citesc ce? — o carte (complement direct)

Complementul exprimat printr-un substantiv sau pronume în cazul dativ. Răspunde la întrebarea „cui?”.

Exemplu: Îi scriu Anei. → scriu cui? — Anei (complement indirect)

Complementul exprimat printr-un substantiv sau pronume precedat de o prepoziție cerută de verb. Răspunde la întrebări ca „la cine/ce?”, „despre cine/ce?”, „de cine/ce?”.

Exemplu: „M-am gândit la copilăria noastră.” → m-am gândit la ce? — la copilăria noastră

Formarea unui cuvânt nou prin alăturarea a două sau mai multe cuvinte (sau părți de cuvinte) existente.

Exemplu: „vreo” + „dată” → „vreodată”

Partea de vorbire neflexibilă care leagă două cuvinte cu aceeași funcție sintactică sau două propoziții.

Exemplu: „Ion și Maria citesc, dar nu scriu.” — și, dar

Formarea unui cuvânt nou prin trecerea acestuia dintr-o parte de vorbire (clasă morfologică) în alta, fără adăugarea unui afix și fără schimbarea formei — spre deosebire de derivare sau compunere.

Exemplu: pronumele reflexiv „sine” devine substantiv, prin articulare: „sinea mea”

Formarea unui cuvânt nou prin adăugarea unui prefix sau a unui sufix la un cuvânt de bază.

Exemplu: „mic” + sufixul -uț → „micuț”; prefixul în- + „nor” → „a înnora”

Grupul format dintr-o vocală și o semivocală, pronunțate împreună, în aceeași silabă.

Exemplu: „coada” (coa-da) — diftongul oa; „piatră” (pia-tră) — ia

Înșiruirea mai multor termeni de aceeași natură (însușiri, acțiuni, obiecte), de obicei despărțiți prin virgulă.

Exemplu: „munți, văi, ape, păduri”

Cuvânt (adjectiv, adverb sau substantiv) care atribuie o însușire expresivă unui obiect sau unei ființe — spre deosebire de un adjectiv obișnuit, care doar descrie o însușire reală, fără o notă afectivă sau plastică.

Exemplu: „ochi de foc”, „codrul negru”

O propoziție subordonată ține locul unei părți de propoziție și se numește după aceasta: subiectivă (ține locul subiectului), completivă directă (ține locul complementului direct), atributivă (ține locul atributului), circumstanțială de timp, de cauză etc.

Exemplu: „...că duminică mergem la zoo” — subordonată completivă directă (au hotărât ce?)

Unitate sintactică formată din două sau mai multe propoziții aflate în relații de coordonare sau de subordonare.

Exemplu: „Ninge, iar copiii se bucură.” — două propoziții, deci frază

Arată intensitatea unei însușiri (la adjectiv) sau a unei caracteristici (la adverb): pozitiv (fără comparație), comparativ (de superioritate, de egalitate sau de inferioritate) și superlativ — relativ (cel mai/cel mai puțin) sau absolut (foarte).

Exemplu: bine → foarte bine (superlativ absolut de superioritate)

Două vocale alăturate care aparțin unor silabe diferite (nu se pronunță împreună).

Exemplu: „speriați” (spe-ri-ați) — vocalele i și a sunt în hiat

Exagerare voită a unei însușiri, acțiuni sau cantități, pentru efect expresiv.

Exemplu: „munte de om”

Partea de vorbire neflexibilă care exprimă emoții, stări sufletești sau reacții.

Exemplu: „ah!”, „vai!”

Grup de cuvinte cu sens unitar, care funcționează ca o singură parte de vorbire.

Exemplu: „a tăia frunză la câini” = a pierde vremea; „habar n-am” = nu știu

Numărul de silabe dintr-un vers.

Exemplu: „Somnoroase păsărele” are 8 silabe (Som-no-roa-se pă-să-re-le)

Figură de stil bazată pe o comparație subînțeleasă, fără cuvinte de legătură; un termen e înlocuit cu altul pe baza unei asemănări.

Exemplu: „codrul-frate”

Mod personal care exprimă o acțiune posibilă, dorită sau condiționată de altă acțiune. Se formează cu auxiliarul „aș/ai/ar/am/ați/ar” + infinitivul (prezent) sau cu „aș fi/ai fi...” + participiul (perfect).

Exemplu: „Mi-aș dori să câștig.” (prezent) / „Aș fi vrut să vin.” (perfect)

Mod personal care exprimă o acțiune posibilă, dorită sau cerută, nu una sigură. Se formează cu particula „să” + forma verbului la prezent sau la perfect: „să lucrez” (prezent), „să fi lucrat” (perfect).

Exemplu: „vreau să pleci” — „să pleci” este verb la conjunctiv prezent

Mod personal care exprimă un ordin, o rugăminte sau un îndemn. Are doar forma de prezent, formă afirmativă și formă negativă, și se folosește numai la persoana a II-a (singular sau plural).

Exemplu: „Fă-ți temele!” (afirmativ) / „Nu face gălăgie!” (negativ)

Formele verbului care nu arată persoana și numărul: infinitivul (a scrie), gerunziul (scriind), participiul (scris), supinul (de scris).

Exemplu: „zâmbind visători” — „zâmbind” este gerunziu

Vocea care povestește într-un text narativ. Poate fi narator-personaj, care povestește la persoana I fiind el însuși implicat în acțiune, sau narator obiectiv (martor), care povestește la persoana a III-a, din afara acțiunii.

Exemplu: în „Amintiri din copilărie” (Creangă), naratorul povestește la persoana I, fiind el însuși personaj

Partea de vorbire flexibilă care exprimă un număr, o ordine prin numărare sau o cantitate determinată.

Exemplu: „trei mere” (cardinal) — „al doilea rând” (ordinal)

Cuvinte cu aceeași formă (se scriu și se pronunță la fel), dar cu înțelesuri complet diferite, fără nicio legătură de sens între ele.

Exemplu: „vară” (anotimp) și „vară” (rudenie) — aceeași formă, sensuri fără legătură

Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote etc. din natură.

Exemplu: „cuc” imită strigătul păsării pe care o denumește

Cuvinte cu formă (aproape) asemănătoare, dar cu înțeles diferit — se confundă ușor unul cu celălalt.

Exemplu: a adopta — a adapta; oral — orar

Atribuirea de însușiri sau acțiuni omenești unor obiecte, fenomene ale naturii sau ființe necuvântătoare.

Exemplu: „vântul șuieră și geme”

Greșeală de exprimare care constă în folosirea alăturată a unor cuvinte sau expresii care repetă inutil aceeași idee.

Exemplu: „moș bătrân”

Însușirea unui cuvânt de a avea mai multe sensuri înrudite (spre deosebire de omonime, unde sensurile nu au legătură).

Exemplu: „picior” — al omului, al mesei, al muntelui: sensuri înrudite ale aceluiași cuvânt

Partea principală de propoziție care arată ce face, ce este sau în ce stare se află subiectul.

Exemplu: „Copiii se joacă.” → ce fac copiii? — se joacă (predicat)

Predicatul verbal este exprimat printr-un verb predicativ. Predicatul nominal e format dintr-un verb copulativ (de obicei „a fi”) + numele predicativ; „a fi” are valoare predicativă doar când înseamnă „a exista/a se afla” și formează singur predicatul.

Exemplu: „Max este pe covor.” — a fi predicativ; „Max este un robot.” — a fi copulativ + nume predicativ

Partea de vorbire neflexibilă care leagă un complement sau un atribut de termenul pe care îl determină.

Exemplu: „carte de istorie”, „pe masă” — de și pe sunt prepoziții care leagă un atribut, respectiv un complement, de termenul determinat

Partea de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv, având gen, număr, caz și, la unele tipuri, persoană (personal, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât etc.). Nu se confundă cu adjectivul pronominal, care are aceeași formă, dar însoțește un substantiv (determinându-l), fără să îi țină locul.

Exemplu: „El a venit.” — el ține locul numelui persoanei (pronume); „Cartea mea” — mea însoțește substantivul cartea (adjectiv pronominal, nu pronume)

Unitate sintactică formată în jurul unui singur predicat, verbal sau nominal.

Exemplu: „Ninge.” — o singură propoziție, cu un singur predicat

Într-o frază, propoziția principală este independentă sintactic; propoziția secundară (subordonată) depinde de un termen regent aflat în altă propoziție.

Exemplu: „Am plecat pentru că ploua.” — „am plecat” (principală), „pentru că ploua” (secundară)

Reluarea unui cuvânt sau a unei expresii pentru a accentua o idee sau a crea un efect ritmic.

Exemplu: „vino, vino, vino!”

Prezentarea, pe scurt și obiectiv (la persoana a III-a, fără dialog sau citate), a acțiunilor principale ale unui text, în ordine cronologică.

Exemplu: rezumatul unei povești redă doar faptele principale, la persoana a III-a, fără dialog

Asemănarea sunetelor de la sfârșitul a două sau mai multe versuri, începând de la ultima vocală accentuată.

Exemplu: „păsărele – rămurele” (Eminescu, „Somnoroase păsărele”)

Alternanța regulată a silabelor accentuate și neaccentuate într-un vers, care dă muzicalitate textului.

Exemplu: „Somnoroase păsărele” — accentele revin la intervale regulate, ceea ce se simte intuitiv la citire

Sensul propriu este înțelesul de bază, obișnuit, al unui cuvânt; sensul figurat este un înțeles nou, obținut printr-o asemănare sau asociere (de obicei într-o figură de stil).

Exemplu: „lup” (animal, sens propriu) — „e un lup” (persoană dură, sens figurat)

Un sunet sau un grup de sunete rostite împreună, cu o singură deschidere de gură — unitatea de bază cu care se despart cuvintele la capăt de rând.

Exemplu: „soarele” = soa-re-le (3 silabe); „alunele” = a-lu-ne-le (4 silabe)

Cuvinte cu formă diferită și înțeles asemănător sau identic.

Exemplu: a privi — a se uita; iute — repede

Grupare de versuri legate printr-o unitate de sens și, de obicei, printr-o schemă de rimă comună.

Exemplu: „Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună, / Se ascund în rămurele — / Noapte bună!” (Eminescu) — o strofă de 4 versuri

Partea principală de propoziție despre care se spune ceva prin predicat; răspunde la întrebările „cine?”/„ce?”.

Exemplu: „Copiii se joacă.” → cine se joacă? — copiii (subiect)

Partea de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, fenomene, însușiri sau acțiuni. Are gen, număr și caz.

Exemplu: „copil”, „masă”, „bucurie” — ființă, lucru, însușire

Text în care se susține o idee (teză) printr-o serie de argumente, cu scopul de a convinge cititorul.

Exemplu: un text care susține, cu argumente, că lectura este utilă este un text argumentativ

Text care înfățișează însușirile unei ființe, unui obiect sau unui loc (portret sau tablou), fără acțiune.

Exemplu: „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă” (Eminescu, „Lacul”) — descriere, fără acțiune

Text structurat ca un schimb de replici între două sau mai multe persoane/personaje, marcat de obicei prin linie de dialog.

Exemplu: „— Ce faci? / — Citesc.” — schimb de replici marcat prin linie de dialog

Text care clarifică o noțiune, un fenomen sau un proces, cu scopul de a-l face înțeles — frecvent în texte științifice sau nonliterare.

Exemplu: un text care descrie, pas cu pas, etapele fotosintezei este un text explicativ

Text care prezintă o întâmplare (acțiune), cu personaje, desfășurată într-un anumit spațiu și timp.

Exemplu: „A fost odată ca niciodată...” — începutul unui text narativ

Prezent, Imperfect, Perfect simplu, Perfect compus, Mai mult ca perfect, Viitor — arată când se petrece acțiunea.

Exemplu: „ești” — prezent; „se apropia” — imperfect; „a hotărât” — perfect compus

Modul de organizare a unui text în funcție de scopul comunicării: narativ, descriptiv, dialogat, explicativ sau argumentativ. Un text poate combina mai multe tipare.

Exemplu: un text poate începe narativ, apoi trece în tipar descriptiv pentru a înfățișa locul acțiunii

Grupul format din trei sunete (o vocală și două semivocale) pronunțate împreună, în aceeași silabă.

Exemplu: „leoaică” (le-oai-că) — triftongul oai

Partea de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune, o stare sau o existență; se conjugă după persoană, număr, timp și mod.

Exemplu: „aleargă”, „a citit”, „va veni” — aceeași acțiune, timpuri diferite

Unitatea de bază a unei poezii, corespunzătoare unui rând.

Exemplu: „Somnoroase păsărele” (Eminescu) este un vers