Acasă › Glosar de limba română › Gramatică
Gramatică: definiții și exemple
Definițiile din glosarul Edutiv pentru gramatică: 18 noțiuni, fiecare cu un exemplu și clasele în care se studiază. Le găsești și în glosar de limba română, cu căutare după toate categoriile.
Adjectiv
Partea de vorbire flexibilă care exprimă o însușire a unui substantiv, cu care se acordă în gen, număr și caz.
Exemplu: „floare frumoasă” — frumoasă arată o însușire a florii
Adverb
Partea de vorbire (de regulă) neflexibilă care arată o caracteristică a unei acțiuni, stări sau însușiri: mod, timp sau loc.
Exemplu: „aleargă repede” — repede arată cum se desfășoară acțiunea
Articol
Partea de vorbire flexibilă care însoțește un substantiv, arătând în ce măsură obiectul denumit este cunoscut. Articolul hotărât este enclitic, atașat substantivului (-ul, -a, -le, -i, -lor); articolul nehotărât stă înaintea substantivului (un, o, niște).
Exemplu: copilul (articol hotărât) — un copil (articol nehotărât)
Cazurile substantivului
Formele pe care le ia substantivul după rolul lui în propoziție: Nominativ (subiect), Acuzativ (complement, adesea cu prepoziție), Dativ (complement indirect), Genitiv (atribut/posesie), Vocativ (adresare directă — se izolează prin virgulă).
Exemplu: „Vino, bunicule, ...” — bunicule e în cazul Vocativ
Conjuncție
Partea de vorbire neflexibilă care leagă două cuvinte cu aceeași funcție sintactică sau două propoziții.
Exemplu: „Ion și Maria citesc, dar nu scriu.” — și, dar
Gradele de comparație
Arată intensitatea unei însușiri (la adjectiv) sau a unei caracteristici (la adverb): pozitiv (fără comparație), comparativ (de superioritate, de egalitate sau de inferioritate) și superlativ — relativ (cel mai/cel mai puțin) sau absolut (foarte).
Exemplu: bine → foarte bine (superlativ absolut de superioritate)
Interjecție
Partea de vorbire neflexibilă care exprimă emoții, stări sufletești sau reacții.
Exemplu: „ah!”, „vai!”
Modul condițional-optativ
Mod personal care exprimă o acțiune posibilă, dorită sau condiționată de altă acțiune. Se formează cu auxiliarul „aș/ai/ar/am/ați/ar” + infinitivul (prezent) sau cu „aș fi/ai fi...” + participiul (perfect).
Exemplu: „Mi-aș dori să câștig.” (prezent) / „Aș fi vrut să vin.” (perfect)
Modul conjunctiv
Mod personal care exprimă o acțiune posibilă, dorită sau cerută, nu una sigură. Se formează cu particula „să” + forma verbului la prezent sau la perfect: „să lucrez” (prezent), „să fi lucrat” (perfect).
Exemplu: „vreau să pleci” — „să pleci” este verb la conjunctiv prezent
Modul imperativ
Mod personal care exprimă un ordin, o rugăminte sau un îndemn. Are doar forma de prezent, formă afirmativă și formă negativă, și se folosește numai la persoana a II-a (singular sau plural).
Exemplu: „Fă-ți temele!” (afirmativ) / „Nu face gălăgie!” (negativ)
Moduri verbale nepersonale
Formele verbului care nu arată persoana și numărul: infinitivul (a scrie), gerunziul (scriind), participiul (scris), supinul (de scris).
Exemplu: „zâmbind visători” — „zâmbind” este gerunziu
Numeral
Partea de vorbire flexibilă care exprimă un număr, o ordine prin numărare sau o cantitate determinată.
Exemplu: „trei mere” (cardinal) — „al doilea rând” (ordinal)
Predicatul nominal și predicatul verbal
Predicatul verbal este exprimat printr-un verb predicativ. Predicatul nominal e format dintr-un verb copulativ (de obicei „a fi”) + numele predicativ; „a fi” are valoare predicativă doar când înseamnă „a exista/a se afla” și formează singur predicatul.
Exemplu: „Max este pe covor.” — a fi predicativ; „Max este un robot.” — a fi copulativ + nume predicativ
Prepoziție
Partea de vorbire neflexibilă care leagă un complement sau un atribut de termenul pe care îl determină.
Exemplu: „carte de istorie”, „pe masă” — de și pe sunt prepoziții care leagă un atribut, respectiv un complement, de termenul determinat
Pronume
Partea de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv, având gen, număr, caz și, la unele tipuri, persoană (personal, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât etc.). Nu se confundă cu adjectivul pronominal, care are aceeași formă, dar însoțește un substantiv (determinându-l), fără să îi țină locul.
Exemplu: „El a venit.” — el ține locul numelui persoanei (pronume); „Cartea mea” — mea însoțește substantivul cartea (adjectiv pronominal, nu pronume)
Substantiv
Partea de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, fenomene, însușiri sau acțiuni. Are gen, număr și caz.
Exemplu: „copil”, „masă”, „bucurie” — ființă, lucru, însușire
Timpurile modului indicativ
Prezent, Imperfect, Perfect simplu, Perfect compus, Mai mult ca perfect, Viitor — arată când se petrece acțiunea.
Exemplu: „ești” — prezent; „se apropia” — imperfect; „a hotărât” — perfect compus
Verb
Partea de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune, o stare sau o existență; se conjugă după persoană, număr, timp și mod.
Exemplu: „aleargă”, „a citit”, „va veni” — aceeași acțiune, timpuri diferite
